Octombrie. Zi tristă de toamnă, cu ploaie şi vânt ce anunţă apropierea iernii.
Şcolarii, înfofoliţi şi cu ghioydanele grele, se grăbesc spre şcoală, unde-i aşteaptă sălile de clasă. Frigul toamnei nu le potoleşte neastâmpărul şi gălăgia. Adunaţi în clasă, ei povestesc ultimele năzdrăvănii sau repetă împreună lecţiile.
Deodată, uşa clasei s-a deschis şi intră doamna învăţătoare. Nu e singură ; grăsuţă, pistruiată şi cu o servietă mai mare decât ea, Maria, noua noastră colegă, îşi ascunde timidă mânuţa în mâna caldă a doamnei învăţătoare.
Zilele de şcoală trec repede, dar Maria rămâne la fel de tristă şi de tăcută ca în prima zi. Grăsuţă şi peltică , nu se amestecă în gălăgia de pe coridor. Ochii ei privesc visători spre fereastră.
Un caiet de pe banca Mariei cade cu zgomot şi un desen îmi atrage atenţia. Un vrăjitor, o baghetă fermecată şi o prinţesă numită “Speranţa” .
Maria primeşte glumele colegilor ei, le adună în suflet şi de acolo se naşte speranţa de a fi frumoasă.
Mâna ei talentată pune pe hârtie în desene minunate tot cuprinsul sufletului. Ridic ochii şi o văd pe Maria frumoasă. Este frumuseţea talentului şi a cuminţeniei pe care nu am văzut-o până atunci.
Ne întrecem să îi câştigăm prietenia, pentru că alături de ea suntem ceva mai bogaţi.
