261 cuvinte
Vacanța de iarnă am petrecut-o alături de prietena mea cea mai bună, la bunicii mei, care au o cabană la țară, într-un sat înconjurat de munți înalți și verzi tot anul.
Vremea era atât de frumoasă și zăpadă din belșug, încât nu am putut să rămânem în casă, unde era cald și bine. Am pornit cu săniuța prin sat, în căutarea unui derdeluș, însă pe drum, ceva ne-a atras atenția. Prietena mea, Alina, a auzit pe cineva plângând și s-a dus către acel loc. Zări un copil mic care își ținea palmele pe față și plângea în hohote.
-Ce ai pățit, micuțule? Întrebă ea, îngrijorată.
-Of! Of! atât putea murmura băiatul, care plângea și mai tare. Ați venit și voi...să râdeți de mine!
-Nicidecum! I-am spus eu, luându-l de mână. Hai cu noi, să te plimbăm cu săniuța!
Uimit de gestul nostru, băiatul s-a oprit brusc din plâns și ne-a privit neîncrezător, cu ochii lui mari și roșii de plâns. Când a înțeles că nu glumim, a zâmbit fericit și a urcat pe săniuță. Ne-a povestit, trist, că mai mulți copii din sat râd că este micuț și împiedicat și niciunul nu se joacă cu el. I-am promis că ne vom juca cu el în fiecare zi cât stăm la bunici și așa a fost.
În ultima zi de vacanță, copiii care râdeau de el la început au venit să-și ceară scuze, iar micuțul s-a împăcat cu toți. Eu și prietena mea am câștigat prietenia unui băiețel foarte vesel, pe care o păstrăm cu drag și în ziua de azi.
