Războaiele ruso-turce de la sfîrșitul sec. al XVII-lea – începutul secolului al XIX-lea nu s-au soldat cu rezultatul scontat. Principala problemă internațională – cea orientală, rămînea nesoluționată. Guvernul țarist urmărea foarte atent raportul de forțe din Europa, în special procesul de descompunere a Imperiului Otoman. „Politica rusească în Balcani a fost de fapt o acțiune imperialistă, care își schimba uneori formele de manifestare în conformitate cu conjunctura politică, însă permanent rămînea consecventă. Rusia urmărea două scopuri principale: 1) Să pună mîna pe strîmtorile Bosfor și Dardanele și 2) Să facă cuceriri teritoriale în Peninsula Balcanică” . Poziția ostilă luată de Rusia față de Imperiul Otoman, prin susținerea mișcărilor de eliberare națională din Balcani, avea să se finalizeze cu un nou conflict între aceste două Puteri. Situația internațională părea a fi favorabilă Rusiei, întrucât după lupta de la Navarin din 1827 relațiile dintre statele europene și turci s-au complicat . Spre sfârșitul anilor '20 ai sec. al XIX-lea drept pretext pentru o nouă tentativă de a împărți posesiunile Imperiului Otoman a servit cererea Angliei, Franței, Austriei și, în special, a Rusiei de a acorda Greciei statut de autonomie.
