Eram in casa cand s-a petrecut aceasta. Tineam in mana o ceasca bruna plina-ochi cu lapte fiert, de o culare alba si apetisanta, ce ma atragea suptil. Sorbind din continutul diafan al acestei cani superficiale, dar pline de farmec, prin ferestruica larg deschisa am observat o umbra ciudata, ce dadea tarcoale unui cires batran, inaltat in fata casei pitice, ce tacea de frica. Eram mai curios ca niciodata, dar acest sentiment era tremurator, caci facea un duet excelent cu o frica mistica, tulburatoare, ba chiar ucigasa, totusi eram intr-un fel fericit. Eram dureros de fericit si asta ma facea si mai inspaimantat. Tiptil, iesind pe usa pitigaiata, din lemn de stajar masiv, am observat in fata ciresului inaltat, cu a lui coroana de milioane, acoperita cu niste frunze de diamant si multe, multe picaturi albe, atunci credeam ca acestea sunt lacrimile umile ale lunii pline, era prezenta o silueta cunoscuta, caci acesta era chiar verisorul meu, Niculaies.
